joi, 14 mai 2009

...Let`s chase away the sad stories.

Povestile triste nu exista.
Asa le facem noi.



Stiuu, si mie imi place poza mult. Si ma intriga foarte tare. :)
Prima data cand am vazut-o mi-a izbucnit in minte un sir lung de imagini cu o intreaga poveste a fetitei roscate, care sta cuminte in coltul ei, singurul loc in care se poate ascunde si in care se poate simti in largul ei.
Prima data nu am observat umbra bunicii ei, care o terorizeaza, pot oberva asta din imaginea de vrajitoare pe care o detine, si din cauza asta poza mi s-a parut un pic cam banala.Apoi m-am uitat mai bine, iar in momentul in care am vazut-o, mi s-a facut frica instantaneu, mi-era frica nu pentru mine, ci pentru fetita.
Parintii copilei par a fi plecati, de mult timp chiar, iar in ochii fetitei observ multa tristete, dar si speranta.

Povestea ei continua la nesfarsit, fara sa stiu niciodata daca va avea un final trist sau unul happy, fapt care m-a atras cel mai mult la poza. Si totusi, eu prefer sa cred ca fetita scapa din mainile zgripturoaicei bunici, si ca parintii ei se intorc acasa. :)

Ce ma mai intriga mult la poza asta sunt culorile, nuantele de albastru si mov, tablourile de pe pereti, cu personaje dure, rele si triste in acelasi timp si mobila acoperita, lucruri ce imi indica faptul ca nici macar ele nu ii pot fi prietene, nu ii pot oferi alinare, in afara de cutiuta de lemn, culorile si foile pe care scrie.


Wow, am facut o intreaga psihologie aici. :))

2 comentarii:

PACO spunea...

Trista fotografie,Am un post funny pe blog intra si citeste-l

Ana-Maria spunea...

Toate povestile au finalul fericit.Sper ca si aceasta!

Trimiteți un comentariu